Joc de rol: dialog între copil și părinte

Săptămâna trecută am discutat despre cea mai valoroasă lecție pe care am învățat-o din insistența lui Horea. Poți vizualiza sau revizui această discuție accesând linkul aici.

Andreea, o prietenă dragă mie, m-a rugat să îmi imaginez un dialog între copil și părinte, în care să scot în evidență insistența copilului. Nu orice insistență, ci aceea care, uneori, ne face să uităm că avem un copil în fața noastră și nu pe cel mai tare mediator din lume.

Eu îți propun trei scenarii posibile pentru un dialog între un copil de aproximativ 9-12 ani și părintele său. Aceste exemple pot fi aplicabile și în cazul unui bunic sau profesor.

Primul dialog: Cel echilibrat, în care părintele acționează, nu reacționează

• Copil: Pot să mă joc acum Fortnite?
• Părinte: Știi că am discutat despre acest aspect și am agreat că de la ora 6 încolo.
• Copil: Da, știu, dar nu se poate mai repede? Măcar un meci, nu cer prea mult.
• Părinte: Nu se poate. Am făcut o înțelegere și aș aprecia dacă ne putem ține de ea.
• Copil: Dar chiar nu se poate? Știi că altă dată m-ai lăsat.
• Părinte: Așa este, au fost momente când nu am respectat limita, dar nu consider că a fost o decizie înțeleaptă. Răspunsul meu rămâne nu pentru Fortnite acum. Te poți juca de la ora 6 încolo.

În acest scenariu, se aud țipete și copilul fuge, trântind ușa. Eu, ca adult, rămân calm, analizez situația și mă gândesc ce are nevoie copilul meu și care sunt următorii pași pe care îi voi face. Aceasta este o abordare echilibrată în fața insistenței.

Al doilea dialog: Cel polarizat, când reacția adultului este negativă

• Copil: Pot să mă joc acum Fortnite?
• Părinte: Știi că am discutat despre acest aspect și am agreat că de la ora 6 încolo.
• Copil: Da, știu, dar nu se poate mai repede? Măcar un meci, nu cer prea mult.
• Părinte: (Ton ridicat) Păi nu se poate. Nu ți-am spus de atâtea ori să nu mai insiști?
• Copil: Dar chiar nu se poate? Știi că altă dată m-ai lăsat.
• Părinte: (Ton și mai ridicat) Altă dată a fost altă dată. Acum lasă-mă în pace și du-te și fă altceva. Nu ai altceva de făcut? Mă zăpăcești cu Fortnite.
• Copil: Dar de ce poți să fii așa de rău? De ce acum nu mă pot juca?
• Părinte: (Ton foarte ridicat) Aha, asta mă face rău? Păi stai să vezi cum sunt cu adevărat. Nu te mai joci deloc azi Fortnite!

În acest caz, adultul reacționează din încărcătura sa emoțională, iar copilul este expus unui comportament care nu ajută la construirea unei relații echilibrate și înțelegătoare.

Al treilea dialog: Cel polarizat, când reacția adultului este pozitivă

• Copil: Pot să mă joc acum Fortnite?
• Părinte: Știi că am discutat despre acest aspect și am agreat că de la ora 6 încolo.
• Copil: Da, știu, dar nu se poate mai repede? Măcar un meci, nu cer prea mult.
• Părinte: Aș aprecia să te joci de la 6 încolo.
  Copil: Dar chiar nu se poate? Știi că altă dată m-ai lăsat.
• Părinte: Da, ai dreptate, dar nu cred că este ok să încalci înțelegerea noastră.
• Copil: Hai, te rog! De ce nu mă poți lăsa? Doar de data asta? Te roooog! Promit că doar de data asta.
• Părinte: Offf, ce mă poți enerva când tot insiști. Bine, dar să fie doar de data asta. Promiți că altă dată te ții de înțelegere?
• Copil: Daaaa, promit! Mulțumesc!

În acest scenariu, copilul vine și îmbrățișează adultul, iar amândoi simt o bucurie mare. Dar întrebarea este: este aceasta cea mai bună decizie? Dacă adultul se simte vinovat, acest lucru poate indica faptul că reacția sa nu provine dintr-un spațiu echilibrat.

Reflecție
Te-ai întrebat vreodată ce spațiu te face să reacționezi astfel? Ce cauzează încărcătura emoțională care te face să te comporti așa? Aceste întrebări pot ajuta la înțelegerea și echilibrarea dinamicii dintre tine și copilul tău.